La căutat de lemn bun, în mărginimea Mănăşturului
Chiar dacă iarna își face de cap în ultimele-i zvâcniri, sezonul campaniilor se apropie cu pași repezi, iar mercenarii pedeştri ai Companiei Dragonului (https://www.facebook.com/companiadraconigrus/ ) au nevoie să-și aducă armele, ciuntite ici-colo prin bataliile din Balcani și Moldova ale anului trecut, din nou în stare bună. Totodată, mă ardea o curiozitate: cât de bune sunt, oare, cunoștințele mele referitoare la îmbrăcămintea de iarnă? Cât de bine am alcătuit-o? Oare este chip să umblu la deal, la vale și pe zăpadă cu încălțămintea mea de secol al XIV-lea? Iarna târzie îmi dădea ocazia să aflu. Dar cum în gândirea omului medieval nu încăpea nicidecum conceptul de a umbla iarna pe afară doar de dragul plimbării, am decis să îmbin curiozitatea cu necesarul. L-am luat pe colegul meu Dani Gligan pe post de ucenic și pe Álf și Rún pe post de câini și am ieșit în pădurea ce tronează deasupra Mănăşturului, în căutare de lemn pentru cozi de halebardă...
Bagajul și uneltele
Pentru a putea căra pe spate cele necesare diferitelor proiecte prin natură, am realizat prin toamnă un cadru din lemn, piele și sfoară de cânepă. Deși izvoarele imagistice sau arheologice medievale lipsesc cu desăvârșire pentru un asemenea cadru, analogiile se găsesc de acum aproximativ 5300 de ani ("rucsacul" lui Ötzi, vânătorul preistoric descoperit în Alpi), prin secolul al XVIII-lea și până în epoca binecunoscutului rucsac cu cadru extern din aluminiu, cu care mi-am început, în copilărie, drumețiile montane. Totuși etnografia ne vine în ajutor cu surse orale databile la finalul Evului Mediu sau în premodernitate: scandinavii menționează cadre din lemn pentru bagaje, numite "Hjuringsmeis", iar în tradiția rusă găsim cadrele externe din lemn prelucrat sau brut, numite "ponyaga/ ponyagi" sau "rogulek/ rogulki". Locuitorii Alpilor foloseau cadre din lemn, numite "Kraxen". În secolul al XV-lea, în Hausbuch-ul din Nürnberg putem vedea un anume Ulrich Vogel (Fogel), cărând cu spatele un cadru acoperit cu pânză, "în care pot încăpea pui sau alte păsări mici" (folio 146 v ). Putem deduce cu destulă încredere că uzul unui cadru pe care se puteau lega pachete și diferite obiecte a rămas și în Evul Mediu o alternativă la desagi sau coșul de răchită cu bretele. Cea mai uzuală formă de tramsport pedestru al bagajelor rămâne, însă, rularea lor în pânză sau piele și legarea lor cu o funie, peste umăr, cum se poate vedea în fotografiile cu Dani.
Bagajul și uneltele
Pentru a putea căra pe spate cele necesare diferitelor proiecte prin natură, am realizat prin toamnă un cadru din lemn, piele și sfoară de cânepă. Deși izvoarele imagistice sau arheologice medievale lipsesc cu desăvârșire pentru un asemenea cadru, analogiile se găsesc de acum aproximativ 5300 de ani ("rucsacul" lui Ötzi, vânătorul preistoric descoperit în Alpi), prin secolul al XVIII-lea și până în epoca binecunoscutului rucsac cu cadru extern din aluminiu, cu care mi-am început, în copilărie, drumețiile montane. Totuși etnografia ne vine în ajutor cu surse orale databile la finalul Evului Mediu sau în premodernitate: scandinavii menționează cadre din lemn pentru bagaje, numite "Hjuringsmeis", iar în tradiția rusă găsim cadrele externe din lemn prelucrat sau brut, numite "ponyaga/ ponyagi" sau "rogulek/ rogulki". Locuitorii Alpilor foloseau cadre din lemn, numite "Kraxen". În secolul al XV-lea, în Hausbuch-ul din Nürnberg putem vedea un anume Ulrich Vogel (Fogel), cărând cu spatele un cadru acoperit cu pânză, "în care pot încăpea pui sau alte păsări mici" (folio 146 v ). Putem deduce cu destulă încredere că uzul unui cadru pe care se puteau lega pachete și diferite obiecte a rămas și în Evul Mediu o alternativă la desagi sau coșul de răchită cu bretele. Cea mai uzuală formă de tramsport pedestru al bagajelor rămâne, însă, rularea lor în pânză sau piele și legarea lor cu o funie, peste umăr, cum se poate vedea în fotografiile cu Dani.
"Rucsacul" cu cadru al lui Ötzi
Ulrich Vogel în Hausbuch, Nürnberg, 1425
Cadrul confecționat de mine, cu un pachet și o pătura legate pe el
Cadrul purtat de mine în timpul experimentului, cu pachetul de merinde, cuțitoaia, o pătură și o blană de oaie
Sarcina lui Dani : O blană de oaie, ceaunelul și toporul
Uneltele pe care le-am luat cu noi au fost un cuțit, cuțitoaia pentru prelucrarea preliminară a lemnului și un topor simplu.
Cuțitoaie medievale descoperite la York și Novgorod
Reprezentări medievale ale cuțitoaiei, secolele XIII-XVk
Topoare medievale pentru tăiat lemne, din nordul Europei
Cuțite medievale (sec. XIII-XVI) - Brandenburg
Pentru o gustare frugală, am împachetat pâine neagră integrală, o bucată de șuncă afumată, o bucată de cașcaval, două mere, o ceapă, un castravete și sare, într -o solniță din scoarță de mesteacăn. De asemenea, un recipient de lemn cu miere. Ne-am gândit să facem un vin fiert la locul de popas și era să ducem cu noi, conform preferințelor personale, vin roșu. Ne-am amintit, însă, că suntem în Clujul secolului al XIV-lea, drept pentru care am optat pentru un vin alb demidulce de calitate îndoielnică.
În cautarea cozilor
Îmbrăcați în garderoba de iarnă și echipați cu unelte și căței, am pornit în pas voios spre locul unde îmi aminteam că văzusem niște lujeri drepți și uscați de esență tare. Am identificat lemnele perfecte pentru cozi de halebardă, le-am tăiat și le-am transportat la locul de popas, pentru o primă prelucrare.
Prima impresie a fost că hainele țin foarte bine de cald, iar încălțămintea nu se udă și nu alunecă în zăpadă, deși talpa este necramponată.
Dar să lăsăm pozele să povestească...
Notă: Pe parcursul acestui experiment nu s-au tăiat copaci verzi sau din aria protejată a rezervației Făget.
Popasul și prelucrarea preliminară a lemnului
Cele trei lemne fiind recoltate, am amenajat iute un loc pentru lucru și luat masa, în vecinătatea unei vetre de foc. Neavând lemn subțire și uscat la îndemână, am folosit iarbă uscată și cetină de pin pentru a aprinde, cu greu, focul. Treaba ce mai rămăsese de făcut era curățarea lemnului de scoarță și noduri. Aceasta operațiune s-a dovedit a fi mai practic de înfăptuit cu ajutorul cuțitoaiei, decât cu cuțitul, pe care l-am păstrat pentru mâncare.
Între timp, am turnat vinul din ploscă în ceaun și l-am lăsat să bolbororească deasupra focului, îmbuibat cu mere și miere.
Pe când a fiert vinul, am terminat și lucrul, la timp să ne punem la o binemeritată gustare.
Cu stomacul plin, putem trage concluziile: hainele create cu scopul reconstituirii unor ținute de iarnă central-europene, purtate în straturi, au trecut cu brio testul frigului și umezelii, în condițiile incare am avut contact direct cu zăpada în cea mai mare parte a activității de aproape cinci ore.
Încălțămintea are aderență mai bună decât ne-am așteptat. În condiții de mișcare ține și de cald, dar sunt de evitat activitățile statice, pentru că frigul va începe să dea târcoale piciorului. Am mai găsit o sursă care menționează umplerea pantofilor cu paie pe timp de iarnă, pentru o mai bună izolare termică. Rămâne de încercat.
Cuțitoaia este o unealtă practică și manevrabilă, funcționează de minune împotriva nodurilor și poate uniformiza o suprafață mare de lemn, în timp scurt.
Avem și trei viitoare cozi bune de halebardă. Au fost duse la atelier și șlefuite cu pâslă, apoi puse la uscat. Revenim peste patru luni, când ele vor fi tratate cu ulei de in și montate în capetele de halebardă!
Mii de mulțumiri se datorează , pe această cale, cățeilor Álf și Rún, pentru susținerea morală, Andei Maria Urdă din Mediaș, pentru cuțitoaie, si lui Victor Vătavu, pentru fotografii.
Păstrați istoria vie!
